Numele meu e Angelina si locuiesc in casa de culoarea ambrei pe
strada de negasit de pe harta ca o panza de paianjen a orasului inecat in fum, Orasul Ascuns. Zilele si noptile mele curgeau la fel, in
ritm de anotimpuri, pana in acea noapte de neuitat in care am sesizat
schimbarea. Casa mea gazduia noptile mele cu cer limpede, toti peretii
camerelor se incalzeu cand treceam pe langa ei, toate oglinzile deveneau aurii
cand ma uitam in ochii lor negri, mobilele fosneau linistitor daca eram cumva
speriata de singuratatea mea. In fiecare seara inainte sa ma ascund sub plapuma
mea ca o spuma, veneam langa fereastra ca sa verific ca toate stelele sunt la
locul lor…
Pana in seara in care am implinit 14 ani. Dupa ce parintii
m-au imbratisat si m-au asigurat ca totul va fi bine, am urcat treptele care
saltau sub pasii mei in ritmul cantecului pe care il fredonam, pana sus, in
camera mea, pana sus, la fereastra mea.
Si atunci am vazut Ceata. Nici una dintre stelele mele nu
mai era vizibila din cauza ei. O Ceata densa si opalina, care parea sa radieze
lumina. La inceput mi s-a parut ca are in ea toate culorile curcubeului, apoi
am observat ca anumite culori predomina la diferite intervale de timp, de parca
imi vorbea intr-un limbaj de vibratii, pe care nu reuseam sa-l inteleg. M-am
culcat speriata si plina de intrebari.
Dimineata, nimeni nu parea ca observase ceva. Am asteptat cu
nerabdare noptea, si aceasta, si urmatoarea, si cea de-a treia. Ceata revenea,
limbajul de culori prinzand din ce in ce mai multa viata, aproape auzeam voci,
dar senzatia era mai degraba ca vedeam voci, pentru ca nu spuneau nimic , doar
existau… In a treia noapte vocile din culoare erau atat de incantatoare incat
m-am hotarat sa ies pe furis afara, sa inteleg mai bine ce se intampla, oare
ceata a cuprins tot Orasul Ascuns? Oare e rece sau binevoitoare? Oare e totul
doar in imaginatia mea?
Am coborat treptele in graba, in camasa de noapte, treptele
erau nemiscate, oglinzile pareau ca ma urmaresc in tacere. Usa de la intrare a
scartait putin, apoi s-a inchis in urma mea, si am simtit un parfum de lapte
proaspat, aburind, cu miere. Ceata m-a cuprins calda, culorile au inceput sa se
schimbe cu repeziciune in jurul meu, precum culorile dintr-o scoica de sidef.
Am facut cativa pasi cu incredere si
degetele mele lasau dare in jurul meu, ca pe suprafata unei ape de fum.
Mi-am dat seama prea tarziu ce se intampla, atunci cand am intors capul si
imaginea casei mele de ambra s-a topit ca o umbra in adancul Cetii. Nu pot sa
descriu panica ascutita pe care am simtit-o, pentru ca dintr-o data inainte si
inapoi, dreapta si stanga erau acelasi lucru.
Normal, am inceput sa alerg, poate daca gaseam o iesire as
fi putut sa ma orientez in orasul adormit. Am pierdut sirul timpului pana am
vazut ca fumul se ridica in straturi ca niste cortine valurite, lasand loc
luminii zorilor, clara si taioasa. Dar in locul strazilor incalcite din orasul
meu cu case care imi erau atat de cunoscute incat pareau transparente, am vazut
doar o miriste incoltita pe care Ceata mea se lasase la pamant,
sclipitoare. Printre mladitele crude de
iarba, uneori, rasareau flori de toate culorile Cetii, atat de proaspete si de
reci, picurate cu roua. Ma prinsese dimineata
alergand, auzeam pasari cantand cantece primavaratice, si nicaieri in
jurul meu nici urma de oras, case si strazi. Undeva departe am vazut umbra
unei paduri si m-am hotarat cuprinsa de
spaima ca poate daca as da de urma unei carari, as fi salvata, cineva m-ar gasi
si mi-ar spune cum sa ma intorc. Pana la padure insa, miristea s-a transformat
intr-un lan cu spice coapte-aurii, si dimineata s-a transformat in pranz,
racoarea in arsita verii si umbra padurii a inceput sa tremure in zare , pentru
ca aerul incins de deasupra lanurilor o transformau in fum inselator de Fata
Morgana. Citisem ceva despre fenomenul acesta, nu m-am speriat, mai tare decat
eram deja, dar am grabit pasul pentru ca am inceput sa simt, parca pentru prima
oara, sete si foame.
Urmaream in departare umbra serpuitoare a padurii, mergeam
desculta pana cand am simtit pamantul racorindu-se sub talpile mele, si atunci
umbra a inceput sa se ridice incet, pe nesimtite, acoperind putin cate putin
puterea luminii. A inceput sa semene cu
un nor, intunecat parca si mai tare de lasarea serii, impins spre mine tot mai
repede de un vant umed. Curand am simtit picaturi de apa pe obraz si nu mai
stiam daca sunt ploaie sau lacrimile mele de singuratate si frica.
Insa am gasit puterea sa merg inainte, pentru ca tot in
padure ma gandeam ca voi gasi un adapost , cat de cat. Speranta ca voi gasi
repede drumul spre casa se pierduse de tot, incalcita printre spaimele si
grijile mele mai palpabile. Odata cu pierderea ei, m-a cuprins incet-incet
frigul, si vantul ma impingea inainte, sfichiuindu-mi obrazul cu ace de gheata,
care sclipeau departandu-se in intunericul
noptii. Niciodata nu m-as fi gandit ca asa ceva e posibil. Numai eu eram
de vina, cu curiozitatea mea imprudenta. Ma uitam cu disperare inainte, spre silueta
imateriala a padurii care crestea, ca un décor fantastic pentru dansul fulgilor
orbitori de zapada din fata ochilor mei.
Printre lacrimi am vazut cum lumina fulgilor crestea pe
masura ce ma apropiam, iar dansul lor capata forme geometrice splendide, m-am
sters cu disperare la ochi si nu mi-a venit sa cred cand am vazut ca de fapt nu
era umbra unei paduri ci a unui oras ridicandu-se frematator in noapte.
Atunci am inceput sa alerg, toata disperarea mea s-a
transformat in entuziasm si recunostinta ca nu fusesem lasata fara adapost.
Pasii mei gaseau singur drumul catre sosele si strazi tesute parca dupa un
tipar cunoscut. Ma gandeam ce-ar spune cineva sa ma vada alergand razand si cu
lacrimi in ochi, noaptea, pe trotuare…ciudat. Una dintre sutele de case
translucide semana de departe atat de bine cu casa mea. Era imposibil, eram
probabil la kilometri distanta de orasul meu, si totusi…
Usa de la intrare a scartait putin, treptele au vibrat in
timp ce le-am urcat doua cate doua, si peretii s-au luminat din interior cand
i-am atins, camera mea era acolo cu sifonierul fosnitor. Prin intuneric am
gasit patul, exact in acleasi loc ca patul meu, si m-am aplecat pana am simtit
cu surprindere un abur cald ridicandu-se
spre mine, cu miros de lapte si miere…
Adormita pe o parte, in fata mea eram chiar eu, ghemuita in plapuma mea alba cu dantela de spuma.
Zambeam in somn. Am simitit cum ma cuprinde linistea,toate vocile Cetii au
amutit, m-am intins obosita si am adormit imbratisand copilul fericit care inca
eram.
(de Iulia Toader, poveste inspirata de "Of Bees and Mist" de Erick Setiawan)
No comments:
Post a Comment